Aproape de mine e un centru de plasament.
Mai devreme am cautat mai multe informatii despre el dar in afara de un
numar de telefon si o adresa, nu am gasit mare lucru. Ma intristeaza
atat de mult si mi-as dori sa pot fi de ajutor. Vara, in zilele
linistite, la amiaza, aud in timp ce stau in balcon scrasnetul sec la
leaganelor, de parca ar fi fost abandonate si ele. Te pune pe ganduri,
te gandesti ce norocos ai fost ca ai avut o mama, un tata, o casa si o
familie doar a ta. Te face sa te gandesti cand de nerecunoscator ai fost
uneori fata de ei, cand i-am criticat, cand ne-am certat, cand i-am
ranit.
Daca am putea sa realizam cat de
importanti sunt ei, parintii, in viata noastra. Multi dintre noi in
anumite momente i-am renegat, ne-am dorit altii, i-am condamnat. Dar
intr-un final, oricum ar fi ei, pentru noi sunt cei mai buni parinti din
lume pentru ca sunt ai nostri si daca nu erau ei, nici noi nu eram.
Adolescenta iti lasa uneori un gust amar
si cateva regrete. Cand ajungi la varsta si in situatia in care iti vezi
parintii de cateva ori pe an, regreti ca atunci cand ii vedeai zi de zi
nu le-ai demonstrat mai des cat de mult inseamna pentru tine. Regreti
ca nu ai fost mereu buna cu ei, regreti aroganta si razvratirea si tot
ce-ti doresti acum e sa le fie bine si sa ii vezi mai des.
Incerc sa ii sfatuiesc mereu pe cei din
jur sa isi iubeasca parintii si sa multumeasca pentru ei asa cum sunt.
Multi poate nu inteleg asta atat timp cat ii au aproape, unii poate ca
imi dau dreptate. Eu cel putin incerc.
Desigur mai sunt si fel de fel de
situatii. Abuzuri, molestari, batai.. cazuri mult prea triste. Trist e
si cand copii cresc singuri ani de zile, prea multi ani, pentru ca
parintii sunt la munca in strainatate. Nu inteleg si nu e normal. In 9
ani de zile nu poti sa iti iei copilul acolo sau nu poti sa vii acasa.
In fine, e prea mult de discutat aici.
Ideea e, sa ne pretuim parintii si sa ne
consideram norocosi ca au fost langa noi si ne-au crescut. Eu una le
multumesc din suflet si ii iubesc pe zi ce trece mai mult.