Dependenta de sex nu este o joaca. Iata ce spun cercetatorii

Oamenii devin dependenti de lucrurile care ii fac sa se simta bine. De aceea, consumul de alcool si de droguri este atat de greu de lasat. Atunci de ce a durat atat de mult timp pentru ca oamenii de stiinta sa ia in serios si dependenta de sex?

Aici este problema: a face foarte mult sex nu te face neaparat un obsedat, care nu are capacitatea de a controla cand si unde sau pentru ce anume sa-ti desfaci picioarele. Doar te face un mic dependent. Dar, atunci cand ai probleme in a-ti controla apetitul sexual, atunci cand se interfereaza cu viata profesionala si personala, atunci cand stii ca faci ceva gresit si cu toate astea inca il practici, atunci s-ar putea sa suferi de o tulburare hipersexuala. Asta este ceea ce afirma niste specialisti in sănătate mintala pe un ziar online de stiri. Sunt simptome deja stabilite ca fiind luate in considerare pentru a fi incluse in Manualul de diagnostic și statistica a tulburarilor de sanatate (DSM). Asadar, pentru a se ajunge la un rezultat, este nevoie si de un studiu care sa ateste veridicitatea rezultatelor. Studiul a durat 6 ani iar definiția tulburarii hipersexuale utilizate in studiu s-a stabilit ca fiind: "fantezii recurente și fantezii sexuale intense, impulsuri sexuale și comportament sexual"

In noul studiu, cercetatorii au declarat ca au descoperit ca profesionistii din domeniul sanatatii mintale pot separa foarte usor pacientii care sufera de aceasta tulburare fata de cei care nu sufera, doar analizand simptomele propuse. Desigur, doar pentru ca dependenta sexuala este o “boala” reala nu înseamnă ca o poti folosi ca scuza atunci cand iesi in oras si iti inseli partenerul de cuplu.

"Avand o astfel de tulburare nu te ajuta sa eviti consecintele, cum ar fi divortul, dar este avantajos atunci cand doresti sa primesti ajutor si ai nevoie de o schimbare", a declarat Rory Reid,  profesor asistent si psiholog de ​​cercetare de la Universitatea din California, Los Angeles.

Umilinta totala

In urma cu cativa ani,  imi placea sa ma inscriu in tot felul de activitati din astea interesante cum ar fi strangerea de semnaturi pentru diferite activitati. Imi placea sa cunosc oameni , desi de multe ori eu eram refuzata. Dar cel mai mult imi placea sa lipesc afise. Asa ca urmatoare intamplare m-a lecuit de lipit afise pentru totdeauna.
 
De obicei participam la astfel de activitati cu barbatelul din dotare, dar nu imi amintesc ce facea el atunci. In fine. Ideea e ca mi s-a dat in echipa, echipa de doar 2 persoane, subliniez, 2 persoane, o doamna, de 250 de kile, pe care deja o stiam. Nu averam nimic personal cu ea, insa munca in echipa e munca in echipa domnule. Nu stai si te uiti la mine cat sunt de frumoasa. Eu caram totul: afise mici, afise mari, banda adeziva, si alte materiale care ne trebuiau. Cred ca m-am chinuit sa lipesc afisele alea mari, cate jumate de ora la unul. Madama asta statea se uita la mine si zicea: mai la stanga, mai la dreapta, mai sus, mai jos. Pai da las-o in mama ei de treaba, nu vezi ca tu esti mai inalta? Mi-am deschis gura si i-am zis ori ma ajuti, ori te cari de aici. Mda, m-a ajutat si ea la un singur afis. La terminarea activitatii, trebuia sa ne intalnim cu ceva oameni de vaza ai orasului, la un hotel de 5 stele. Si hotelul asta avea usa din aia smechera care se invarte :))). Nu radeti ca nu stiu nici azi cum se cheama. Plus ca hotelul respectiv are niste geamuri mari si restaurantul era fix la intrare. Deci, sa revenim. Intra grasunica prima, tot cu mainile undeva.. si eu dupa ea. Mi s-au blocat pliantele ramase intre usi si acolo am ramas. M-am chinuit sa ies cred ca vreo 10 minute si toti se holbau la mine se radeau. Eu schitam un zambet din asta tamp, faceam cu mana zambeam, da exact ca in filmele cu prosti. 

Intr-un final am reusit sa ies dintre usi, dar mi-a fost o rusine, ceva de groaza.

Timiditatea

Daca as putea schimba ceva la mine sigur as schimba faza asta cu timiditatea. Acuma la maturitate parca mi-a mai trecut, insa in copilarie am fost dezastru. Nu reuseam sa ma integrez nicunde, nu puteam sa ma exprim, mereu imi era teama ca voi fi luata in deradere, sau ca cineva isi va bate joc de mine. 

Trist dar adevarat. Nu aveam nici macar curajul sa imi apar punctul de vedere in fata prietenilor. De fapt ce zic eu, cred ca imi era frica pana si sa am idei proprii. Eram o lasa in adevaratul sens al cuvantului. Tin minte ca si la scoala cand ma scoteau profesorii la raspuns, ma faceam ca racul si ma balbaiam, ceva extraordinar. Nu ma puteam manifesta in nici un fel, nici intre prieteni si nici acasa. Intre prieteni fiindca nu voiam sa fiu luata peste picior, iar acasa fiindca tata mereu facea glume pe seama mea si a fratelui meu. Lucrurile s-au mai schimbat cand l-am cunoscut pe sotul meu. Am inceput sa ies cu el peste tot. Mergeam in cluburi, mergeam la concerte. Am inceput sa ma dezghet. Timiditatea mea ajunsese atat de departe incat la balul bobocilor din clasa a noua nu am dansat absolut deloc. Ma tot gandeam ca cineva o sa rada de felul in care dansez. In timp mi-am dat seama ca in club fiecare se misca in ritmul lui, haotic, ciudat, bine, foarte bine, sau in diferite alte moduri.
Azi imi permit sa spun ca nu mai am decat poate, chiar putin din acea timiditate care m-a marcat in adolescenta. Acum nu ma mai intereseaza catusi de putin ce spune x si y despre mine sau despre familia mea. Daca nu vreau sa-i dau replica, intorc spatele si plec in treaba mea :).

Ambitia, o parte din tine

Ambitia asta, fie o ai fie nu o ai. Sau poate exista undeva si o cale de mijloc, insa eu nu am gasit-o. Mereu am fost invidioasa pe acele persoane, care intotdeauna reuseau sa faca tot ceea ce si-au propus. Eu nu sunt asa. Indiferent cat de mult incerc sa duc ceva pana la capat, efectiv nu pot. Parca ma lovesc de un zid invizibil de care nu pot trece. Si pe care in mod sigur nu il pot sparge. La scoala nu am fost deloc printre primii la invatatura, si tocmai fiindca nu aveam ambitie. Nicodata nu reuseam sa inteleg cum pot fi unii colegi asi in cifre, fara nici un ajutor din partea nimanui. Eu in clasa a 8-a am avut meditatii la matematica si tot n-am facut mare branza la capacitate. Plus ca unii sunt ambitiosi si la locul de munca. Atata se zbat pana ajung exact in varful piramidei, sau cel putin undeva langa directorul general.
 
De fiecare data cand imi propun ceva, la primul obstacol renunt. Nu pot in nici un fel sa trec peste obstacolul ala, care m aface sa plang de nervi. Desi imi jur, si ma spetesc, gata de maine fac aia, exact asa cum trebuie, a doua zi, parca m-a lovit amnezia. Oricum nu vreau sa fiu intr-o postura de a-mi demonstra amibitia intr-o situatie limita fiindca sigur nu as sti cum sa reactionez. In mod clar m-as enerva la culme ca nu pot face ceea ce trebuie.