Acest tip care mi-a spus că nu crede în imaginaţia autorilor, ori în inspiraţie, ci numai în imaginaţia operei în sine. O operă, mi-a precizat el, îl poartă pe autor cu ea, îi e exterioară, transformându-l în simplu interpret sau traducător.
Să spui că opera există independent de autor, care îi este scrib sau stenograf fantomatic, e una dintre cele mai originale – şi mai puternice – reprezentări pe care le-am auzit în materie. Îmi place ideea că există în operă ceva radical străin autorului şi cititorului ei, că Marele Gatsby exista deja undeva, plutind în cerul ideilor, aşteptând creierul lui Fitzgerald pentru a derula placid concatenaţia imaginilor pe hârtie… Ideea că opera, obiect radical singular şi instanţă operativă, îl instrumentalizează pe autor, care o produce ca un zombie, că cititorul şi autorul, un cuplu insignifiant, trebuie scoşi din discuţie, autonomizând în universal un cotor de carte, mi se pare pur admirabilă. Îmi pare aşa de rău că e o prostie.
Fiindcă are şi o latură adevărată, e sigur… Întâi, când ai abordat un personaj mai complex, observi că nu-l mai poţi coordona ca înainte, că începe să se autonomizeze, să-ţi scape, să-ţi ‘ceară’ cum să-l scrii, să ‘ia decizii’ etc. (de unde soluţia, aşa de comună, de a-l omorî). Şi după aia, orice ficţiune reflectă fatal epoca sa, şi ca atare ea ar fi putut fi scrisă în moduri diferite, ce-i drept, dar nu foarte diferite. Prin astea două bemoluri, măcar, ficţiunea are ceva de instanţă operativă. Cât mi-ar fi plăcut să fie una cu adevărat, iar scriitorii, biete carcase umplute cu ea, cu misiunea să o obiectiveze… Fericirea de a fi stenograful operei. O ureche. Un stetoscop. Ar fi fost acolo o determinare, la dracu, şi o umbră de sens.
Să spui că opera există independent de autor, care îi este scrib sau stenograf fantomatic, e una dintre cele mai originale – şi mai puternice – reprezentări pe care le-am auzit în materie. Îmi place ideea că există în operă ceva radical străin autorului şi cititorului ei, că Marele Gatsby exista deja undeva, plutind în cerul ideilor, aşteptând creierul lui Fitzgerald pentru a derula placid concatenaţia imaginilor pe hârtie… Ideea că opera, obiect radical singular şi instanţă operativă, îl instrumentalizează pe autor, care o produce ca un zombie, că cititorul şi autorul, un cuplu insignifiant, trebuie scoşi din discuţie, autonomizând în universal un cotor de carte, mi se pare pur admirabilă. Îmi pare aşa de rău că e o prostie.
Fiindcă are şi o latură adevărată, e sigur… Întâi, când ai abordat un personaj mai complex, observi că nu-l mai poţi coordona ca înainte, că începe să se autonomizeze, să-ţi scape, să-ţi ‘ceară’ cum să-l scrii, să ‘ia decizii’ etc. (de unde soluţia, aşa de comună, de a-l omorî). Şi după aia, orice ficţiune reflectă fatal epoca sa, şi ca atare ea ar fi putut fi scrisă în moduri diferite, ce-i drept, dar nu foarte diferite. Prin astea două bemoluri, măcar, ficţiunea are ceva de instanţă operativă. Cât mi-ar fi plăcut să fie una cu adevărat, iar scriitorii, biete carcase umplute cu ea, cu misiunea să o obiectiveze… Fericirea de a fi stenograful operei. O ureche. Un stetoscop. Ar fi fost acolo o determinare, la dracu, şi o umbră de sens.