Sărăcia interesantă a cântecelor pop. Ascultând câteva genuri, constaţi rapid că toate melodiile pot fi reduse la două categorii simple: ‘Vreau să ţi-o trag’ şi ‘Trage-mi-o’. Poţi căuta oricât: dacă le reduci la esenţă, sunt două mari tipuri de teme muzicale cu priză universală, azi: cântecul ‘Vreau să ţi-o trag’ şi cântecul ‘Trage-mi-o’. Se poate proba uşor, deschizând primul radio; într-o jumătate de ceas, melodiile se vor alinia cuminte, pe rând, în cele două categorii.
Simplismul s-a răspândit rapid la toate genurile populare: rock, pop, rap etc., care şi-au adjudecat siajul profitabil al celor două teme. Astăzi, tot ce le depăşeşte – ideile, umorul, aluzia culturală, litota, ironia, reflecţia, ficţiunea, suferinţa, moartea, civismul etc. – sunt teme de nişă subţire, fără nici un succes la publicul larg.
Muzica reuşea să exprime totuşi, nu cu aşa de multă vreme în urmă, o sumă de emoţii complicate. Responsabilă pentru simplism a fost inserarea cuvântului. Când linia melodică n-a mai fost de ajuns şi am dorit ‘libret’, să auzim cuvinte, inevitabil s-a produs prăbuşirea. Fiindcă cu cât lărgeşti un lucru spre public, cu atât îl îngustezi de fapt, pentru că temele de consens cu adevărat universal sunt abia câteva. Criterii în care să se recunoască toţi, pe lume, nu sunt o infinitate: după câteva sclifoseli, cam toţi admit că e vorba de recunoaştere, sex, putere, bani. Motivaţii indispensabile, care îl fac pe orice ins să continue în ciuda a tot. Piaţa pop fiind piaţa celui mai mare număr, a rezultat un univers fatal prozaic. Cuvântul, considerat întotdeauna îmbogăţitor, a produs rapid o sărăcire deşertică – la fel cum, introdus în reprezentarea publicitară, avea să dea un singur mesaj: ‘Cumpăraţi’. Nimic nu se prostituează mai bine, vocaţional, ca expresia… Drept care cuvântul a fost încununarea şi moartea melodiei.
Simplismul s-a răspândit rapid la toate genurile populare: rock, pop, rap etc., care şi-au adjudecat siajul profitabil al celor două teme. Astăzi, tot ce le depăşeşte – ideile, umorul, aluzia culturală, litota, ironia, reflecţia, ficţiunea, suferinţa, moartea, civismul etc. – sunt teme de nişă subţire, fără nici un succes la publicul larg.
Muzica reuşea să exprime totuşi, nu cu aşa de multă vreme în urmă, o sumă de emoţii complicate. Responsabilă pentru simplism a fost inserarea cuvântului. Când linia melodică n-a mai fost de ajuns şi am dorit ‘libret’, să auzim cuvinte, inevitabil s-a produs prăbuşirea. Fiindcă cu cât lărgeşti un lucru spre public, cu atât îl îngustezi de fapt, pentru că temele de consens cu adevărat universal sunt abia câteva. Criterii în care să se recunoască toţi, pe lume, nu sunt o infinitate: după câteva sclifoseli, cam toţi admit că e vorba de recunoaştere, sex, putere, bani. Motivaţii indispensabile, care îl fac pe orice ins să continue în ciuda a tot. Piaţa pop fiind piaţa celui mai mare număr, a rezultat un univers fatal prozaic. Cuvântul, considerat întotdeauna îmbogăţitor, a produs rapid o sărăcire deşertică – la fel cum, introdus în reprezentarea publicitară, avea să dea un singur mesaj: ‘Cumpăraţi’. Nimic nu se prostituează mai bine, vocaţional, ca expresia… Drept care cuvântul a fost încununarea şi moartea melodiei.