Da! Deci cand eram mai mica, de incepusem eu sa merg pe-a doua, mama deja ma trimitea si pe mine si pe sora mea cu cheia la gat la scoala. Era pericol mare, dar nu aveau incotro. Eu cel putin aveam scoala peste strada mare asa cum imi placea sa zic si era putin mai departe. Era periculos pentru ca nu am crescut intr-un cartier prea decent si devenea stanjenitor la un moment dat sa vezi oamneii cum se uita la cheia de la gatul tau.
Generatia aia insa avea un atu impresionant: stia sa traiasca. Impresionant era si faptul ca oricat de zapaciti erau ei, au ajuns mult mai bine fata de copii care umbla cu iPhone-ul la gat sau cu tableta.
Apropo de cheia de la gat, tin minte cand veneam de la scoala si m-a pacalit o doamna ca mama e in spital, ca a calcat-o masina si ca trebuei sa ii dau cheia sa intre in casa sa ia niste bani ca ea e colega cu mama si i-a zis sa mearga sa ia bani din casa. Eu mica si prostuta eram, dar nu mai ti minte exact. Stiu ca am dus-o pana la usa dar nu am lasat-o sa intre in casa.
Eu mi-am lasat ruxacul sau mai bine ghiozdanul, si incercam sa gasesc o solutie in disperarea mea de copil care tocmai auzise ca mama lui e in spital. Desigur o solutie sa dau bani, desi stiam clar ca noi nu tinem bani in casa. Sau cel putin nu stiam eu de ei. Am scapat de doamna, nu au fost mari probleme ca imediat venise un vecin si si-a luat talpasita.
Si cum vorbeam de generatia cu cheia la gat, imi amintesc lucruri pe care le faceam cu atat bucurie, lucruri pe care nu le vor face in veci copii nostri sau nici macar cei de acum nu se vor bucura si nici nu s-au bucurat de ele. Noi jucam baba oarba pana tarziu in fata blocului, jucam ascunselea prin tronsoane pana la 12 noaptea, jucam ziua floarea, sau castelul sau sotronul ori elasticul, ne fugaream si apoi mai jucam si cate oua are baba sau lapte gros cum se mai numeste in alte zone. Ne certam dupa ce a trecut perioada cu papusile si masinutele pentru ca inca ne mai tachinam reciproc.
Imparteam orice, noi astia cu cheia la gat si daca unul avea o bicicleta faceam cu randu pana la coltul strazii ca sa ne plimbam fiecare intr-o zi. In schimb daca unul avea o guma ne faceam in ciuda cu tatuajul de la Turbo sau ce mai era, ca ala nu trebuia impartit. Mergeam cu colindul, desigur fara cheie la gat, dar mergeam, faceam bani mai ales pe scarala vecini si apoi radeam de cei ai caror parinti nu voiau sa ne primeasca si multe altele. Nici nu mai stiu ce nebunii ieseau pe timp de iarna. De fapt stiu dar nu vreau sa va fac in ciuda. Noi aveam zapezi cu carul, erau troiene imense de zapada si ne bucuram cand se inchideau scolile ca era prea frig ca sa mergem sa invatam. Cand venea vacanta mare eram tristi cu totii, stiam ca printii ne vor trimite la tara cate o saptamana doua trei, cat se putea sa mai stea si ei relaxati, fara odrasle langa ei si fara tipete.
Dar cand ne intorceam eram mai grasi si mai zvapaiati ca niciodata. Veniti de la tara, de la mancare sanatoasa (nu ca acasa n-ar fi fost dar eu cel putin la tara beam numai lapte gras de vaca, proaspat si mancam mamaliga) si de la nazdravanii cum nimeni nu putea sa isi imagineze (eu iarna ma dadeam cu sania pe casa, o casa batraneasca cu tigla) aveam o energie debordanta, extrordinara si de invidiat.
Asadar, n-om fi avut noi iPhone si tablete sau telefoane pana la liceu, dar am avut un lucru mult mai de pret si mult mai sfant si anume copilaria. Mi-ar parea rau tare daca ai mei copii nu ar apuca sa isi traiasca copilaria. Dar cred ca la urma urmei depinde si de parinti.
Generatia aia insa avea un atu impresionant: stia sa traiasca. Impresionant era si faptul ca oricat de zapaciti erau ei, au ajuns mult mai bine fata de copii care umbla cu iPhone-ul la gat sau cu tableta.
Apropo de cheia de la gat, tin minte cand veneam de la scoala si m-a pacalit o doamna ca mama e in spital, ca a calcat-o masina si ca trebuei sa ii dau cheia sa intre in casa sa ia niste bani ca ea e colega cu mama si i-a zis sa mearga sa ia bani din casa. Eu mica si prostuta eram, dar nu mai ti minte exact. Stiu ca am dus-o pana la usa dar nu am lasat-o sa intre in casa.
Eu mi-am lasat ruxacul sau mai bine ghiozdanul, si incercam sa gasesc o solutie in disperarea mea de copil care tocmai auzise ca mama lui e in spital. Desigur o solutie sa dau bani, desi stiam clar ca noi nu tinem bani in casa. Sau cel putin nu stiam eu de ei. Am scapat de doamna, nu au fost mari probleme ca imediat venise un vecin si si-a luat talpasita.
Si cum vorbeam de generatia cu cheia la gat, imi amintesc lucruri pe care le faceam cu atat bucurie, lucruri pe care nu le vor face in veci copii nostri sau nici macar cei de acum nu se vor bucura si nici nu s-au bucurat de ele. Noi jucam baba oarba pana tarziu in fata blocului, jucam ascunselea prin tronsoane pana la 12 noaptea, jucam ziua floarea, sau castelul sau sotronul ori elasticul, ne fugaream si apoi mai jucam si cate oua are baba sau lapte gros cum se mai numeste in alte zone. Ne certam dupa ce a trecut perioada cu papusile si masinutele pentru ca inca ne mai tachinam reciproc.
Imparteam orice, noi astia cu cheia la gat si daca unul avea o bicicleta faceam cu randu pana la coltul strazii ca sa ne plimbam fiecare intr-o zi. In schimb daca unul avea o guma ne faceam in ciuda cu tatuajul de la Turbo sau ce mai era, ca ala nu trebuia impartit. Mergeam cu colindul, desigur fara cheie la gat, dar mergeam, faceam bani mai ales pe scarala vecini si apoi radeam de cei ai caror parinti nu voiau sa ne primeasca si multe altele. Nici nu mai stiu ce nebunii ieseau pe timp de iarna. De fapt stiu dar nu vreau sa va fac in ciuda. Noi aveam zapezi cu carul, erau troiene imense de zapada si ne bucuram cand se inchideau scolile ca era prea frig ca sa mergem sa invatam. Cand venea vacanta mare eram tristi cu totii, stiam ca printii ne vor trimite la tara cate o saptamana doua trei, cat se putea sa mai stea si ei relaxati, fara odrasle langa ei si fara tipete.
Dar cand ne intorceam eram mai grasi si mai zvapaiati ca niciodata. Veniti de la tara, de la mancare sanatoasa (nu ca acasa n-ar fi fost dar eu cel putin la tara beam numai lapte gras de vaca, proaspat si mancam mamaliga) si de la nazdravanii cum nimeni nu putea sa isi imagineze (eu iarna ma dadeam cu sania pe casa, o casa batraneasca cu tigla) aveam o energie debordanta, extrordinara si de invidiat.
Asadar, n-om fi avut noi iPhone si tablete sau telefoane pana la liceu, dar am avut un lucru mult mai de pret si mult mai sfant si anume copilaria. Mi-ar parea rau tare daca ai mei copii nu ar apuca sa isi traiasca copilaria. Dar cred ca la urma urmei depinde si de parinti.