Daca as putea schimba ceva la mine sigur as schimba faza asta cu timiditatea. Acuma la maturitate parca mi-a mai trecut, insa in copilarie am fost dezastru. Nu reuseam sa ma integrez nicunde, nu puteam sa ma exprim, mereu imi era teama ca voi fi luata in deradere, sau ca cineva isi va bate joc de mine.
Trist dar adevarat. Nu aveam nici macar curajul sa imi apar punctul de vedere in fata prietenilor. De fapt ce zic eu, cred ca imi era frica pana si sa am idei proprii. Eram o lasa in adevaratul sens al cuvantului. Tin minte ca si la scoala cand ma scoteau profesorii la raspuns, ma faceam ca racul si ma balbaiam, ceva extraordinar. Nu ma puteam manifesta in nici un fel, nici intre prieteni si nici acasa. Intre prieteni fiindca nu voiam sa fiu luata peste picior, iar acasa fiindca tata mereu facea glume pe seama mea si a fratelui meu. Lucrurile s-au mai schimbat cand l-am cunoscut pe sotul meu. Am inceput sa ies cu el peste tot. Mergeam in cluburi, mergeam la concerte. Am inceput sa ma dezghet. Timiditatea mea ajunsese atat de departe incat la balul bobocilor din clasa a noua nu am dansat absolut deloc. Ma tot gandeam ca cineva o sa rada de felul in care dansez. In timp mi-am dat seama ca in club fiecare se misca in ritmul lui, haotic, ciudat, bine, foarte bine, sau in diferite alte moduri.
Azi imi permit sa spun ca nu mai am decat poate, chiar putin din acea timiditate care m-a marcat in adolescenta. Acum nu ma mai intereseaza catusi de putin ce spune x si y despre mine sau despre familia mea. Daca nu vreau sa-i dau replica, intorc spatele si plec in treaba mea :).